”Da, nobilii mei prieteni, continuă Sindbad, adresându-se oaspeților, vă încredințez că peripețiile mele au fost îndeajuns de ciudate cât să-l descurajeze și pe cel mai avar dintre muritori să-și mai caute vreodată bogăția bătând mările pământului. Probabil că ați auzit povești care mai de care mai înflorite despre cele șapte călătorii ale mele, de aceea aș vrea să vă povestesc acum, pe îndelete, adevăratul fir al întâmplărilor, și am credința că o să vă facă plăcere să mă ascultați.”*
După ce am ascultat o sirenă responsabilă cu PR-ul cântând din adâncurile mării, nu-mi e deloc cu mirare să îl surprind pe Sindbad depănându-și poveștile orientale, la căderea nopții, pe puntea vasului arab. Ciudată mi se pare mai degrabă locația acestei corăbii, în mijlocul unui sens giratoriu de pe drumul spre Muscat. Am citit că o găsim pe Sohar în fața grandiosului hotel Al Bustan Palace, dar parcă nu mă așteptam să plutească așa, în mijlocul traficului. Aladin a tras covorul zburător pe dreapta, în primul loc de parcare, iar acum ne întoarcem către ea, cărând după noi trepiedul și aparatele foto. Vocea lui Sindbad se aude în pauzele dintre valurile de mașini care vâjâie pe șosea, la intervale regulate, în timp ce noi ne întrebăm cum putem să mergem mai aproape de vas.
”… fiind tânăr și nesocotit, m-am apucat să o risipesc fără zăbavă pe toate soiurile de plăceri, până într-o zi, când, descoperind că bogățiile fac repede picioare, dacă sunt gospodărite atât de prost cum le gospodărisem eu pe ale mele, și amintindu-mi, de asemenea, că să fii bătrân și sărac este într-adevăr o soartă amară….”*
Îmi dreg glasul și mă bucur că un nou val de mașini a acoperit vocea povestitorului. Parcă vorbea în numele meu, nu al lui.
”…am ridicat pânzele și am pornit spre Indiile de Est”*
Ei bine, acum parcă mai vine de acasă.
Simțindu-ne puțin în afara legii, traversăm prin mijlocul sensului giratoriu, pentru a ajunge la insula care găzduiește frumoasa corabie de lemn. Mă uit la ea dorindu-mi să fi citit mai mult înainte de a ajunge acolo. Cine a fost Sindbad, a existat el cu adevărat? Și cine e Tim Severin, cel care s-a decis să i-o ia pe urme, înfruntând mările și oceanele cu așa o bijuterie?
Adevărul despre personajul legendar nu-l știe nimeni, așa cum nici măcar originea sau identitatea reală a lui Sindbad nu sunt confirmate. În timp ce poveștile din 1001 de nopți îl localizează pe Sindbad în Bagdad, omanezii pretind că Sindbad era originar din Sohar, un oraș din Oman care, în vremea bravilor și pricepuților navigatori, era un important centru comercial. Ce se știe e că negustorii arabi au dezvoltat cea mai amplă rețea de negoț pe apă pe care a cunoscut-o vreodată lumea, cu mult înainte ca europenii să vină din urmă. Așa cum scrie și Tim Severin, ceea ce a fost o călătorie de descoperire pentru portughezi, pentru arabi era deja rutină. Același autor spune că primul arab care a ajuns în China, pe mare, a fost Abu Ubayda, un omanez care făcea negoț cu lemn de aloe, la mijlocul secolului opt.** Pe de altă parte, în ghiduri scrie că Abdullah bin Gasm a navigat pe un astfel de vas, tot la mijlocul secolului opt, către Guangzhou, în China. Nu-mi dau seama dacă e vorba de aceeași persoană sau nu.
Poveștile lui Sindbad Marinarul și aventurile sale pe cele șapte mări sunt așadar strâns legate de epoca de glorie a navigației arabe, între secolele opt și unsprezece. Sindbad din 1001 de nopți este probabil un simbol, un personaj sub numele căruia s-au adunat mai multe aventuri și descoperiri, inspirate din țărmuri și culturi noi, dar nu neapărat ale unui singur căpitan de vas.
Tim Severin este un explorator și scriitor irlandez și totodată căpitan pe ambarcațiuni realizate după modele vechi, tradiționale. Aventurile lui au mers pe urmele mai multor personaje istorice sau legendare, cum ar fi Ulise, Genghis Khan, Robinson Crusoe, Sindbad Marinarul și așa mai departe. Uitându-mă la vasul din mijlocul intersecției, ceva dubii îmi taversează gândurile. Poate fi acesta chiar originalul? A mers el până în China? E adevărată toată această poveste despre care am citit doar câteva rânduri, pe internet?
Pe moment trec cu ușurință peste neîncredere, preocupată de poze, pentru a reveni asupra acestui subiect abia la câteva luni de la călătorie. Comand cartea The Sindbad Voyage, scrisă de același Tim Severin. O citesc devorând toate detaliile acestei aventuri, de la idee până la navigarea cu succes până în China. Nu mă miră că exploratorul irlandez a beneficiat de o susținere extraordinară din partea sultanul actual, cât am fost în Oman am înțeles că sub conducerea acestuia țara a avut numai de câștigat. Chiar și așa, dificultățile pe care le-a întâmpinat Tim Severin în reconstruirea cât mai fidelă a unui vas medieval, într-o epocă în care crezi că orice este posibil, fac deliciul unor pagini întregi dedicate procesului laborios de căutare atât a lemnului și sforii potrivite, cât și a oamenilor suficient de serioși cât să facă treaba corect și într-un termen destul de strâns. După o îndelungă documentare, corabia a fost ridicată folosind exclusiv tehnicile tradiționale, fără să se folosească vreun cui pe undeva. În anii 80, atunci când s-a desfășurat această călătorie, în Oman nu se mai construiau astfel de corăbii. Acum, dacă ajungi în Sur, poți să vezi meșteșugari la lucru, ridicând corăbii tradiționale de lemn pentru clienți extravaganți din state arabe bogate. Să fi avut succesul lui Tim Severin un rol în reînvierea acestei tradiții? Poate, nu știu.
Mă afund zi de zi în carte și în aventurile echipajului alcătuit din mai multe nații, inclusiv oameni de știință sau fotografi europeni. Aflu cum nu numai furtunile pot să-ți pună viața în pericol, ci și lipsa vântului, atunci când corabia cu pânze stă pe loc zile și săptămâni, consumându-și resursele de apă și mâncare. Chiar dacă nu înțeleg toată terminologia navigației, mai ales în limba engleză, îmi dau seama cât de greu le-a fost tuturor, dar și ce satisfacții au avut atunci când au prins un vânt bun.
We were becoming virtual extensions of the ship herself, responsive to her movements and moods. When Sohar lolled, becalmed in yet another interval of light airs, we too would laze and doze. But when the wind strengthened and the ship started to hurry forward through the water, we responded in kind: a sense of activity and urgency filled the ship. There was a controlled excitement at the thought of yet another few miles passing beneath her keel. And. sometimes Sohar rewarded us very well indeed. With the wind a moderate Force 4 or 5 blowing on her quarter, the ship seemed to take off like an express train. Even under her jury jig, she would gather speed smoothly and sweetly until she reached 6 or 7 knots, and there she ran, poised comfortably, reeling off the sea miles that separated us from our landfall, and cleaving through the sea almost as if she was in a well worn groove.**
Ies din carte răsuflând ușurată, cu o mare mulțumire în suflet, atașată de personajele atât de frumos descrise chiar de la început de Tim Severin. Mă simt de parcă aș fi făcut și eu parte din echipaj.
E o poveste pe măsura Seherezadei, așa cum e și frumoasa corabie din mijlocul intersecției, neîndoielnic originalul greu încercat de cele mai agitate sau liniștite ape.
At the same moment I realized that if my crew and I were safe and well on Canton’s quayside, and if the voyage had been a success, then it was thanks to one ship – Sohar. She had made our voyage a reality. Now her voyage, like Sindbad’s Seven Voyages, would become another tale.**
Citate din:
*O mie și un de nopți. Povești orientale.
**THE SINDBAD VOYAGE, de Tim Severin
Va urma.
Pentru mai multe detalii legate de organizarea unei vacanțe în Oman, citește:
